Titlu: Simion lifticul

Autor: Petru Cimpoieșu

Editura: Polirom

Număr de pagini: 294

În roman sunt scene cu care putem spune că fiecare dintre noi s-a identificat, căci societatea română actuală a reprezentat „cobaiul” tranziţiei din perioada postdecembristă, pentru scriitor trecerea de la comunism la capitalism fiind marcată de o serie de modificări ale omului obişnuit.

   Simion, cizmarul de la parter, decide într-o zi să se blocheze în lift, ce devine spaţiu al meditaţiei, al abstragerii, claustrării din tot ceea ce presupune grija cotidianului prin rugăciune; liftul oferindu-i un spaţiu de dispersare de societatea înconjurătoare. Mi se pare interesant că în primele zile în care Simion se blochează în lift nimeni nu pare a sesiza lipsa acestuia, fiecare manifestându-şi grija exclusivă faţă de problemele lor; ei observă lipsa funcţionării liftului însă absorbiţi de grijile personale, aflaţi sub influienţa subconştientă a propriei persoane revin la problemele lor. Domnul Elefterie este mult prea ocupat de loterie şi de un potenţial câştig (iminent în viziunea sa personală) pentru a sesiza absenţa unui membru al comunităţii sale, doamna Pelaghia este absorbită de idila cu „domnul al cărui nume îl trecep sub tăcere” dar în paralel este ocupată cu pioşenia, ce nu o împiedică ca pe parcursul zilei să-şi înşele soţul pentru ca noaptea să utilizeze credinţa ca modalitate de împăcare cu sinele, de conciliere a situaţiei în care se află. Putem afirma că viaţa religioasă ocupă un rol însemnat în roman, scriitorul reflectând asupra falsităţii credinţei locuitorilor şi mascaradei aferente. Cimpoieşu prin acest roman despre problemele existenţiale şi zbuciumările sufleteşti ale persoanelor aflate într-o Românie de tranziţie, ce surprinde convulsiile, instabilitatea primilor ani postdecembrişti ce par a se răsfrânge asupra caracterului uman. Finalul cărţii este unul deschis, pentru că romanul ţese şi păstrează până la final o ambiguitate cât priveşte natura timpului spre care se deschide: un timp de final al exodului sau un timp ce precede Apocalipsei, pentru care au devenit imposibile.

  De fapt, ceea ce încearcă a prezenta romanul este tocmai această neînţelegere a trăirii religioase de către români ce trădează superficialitatea acestora, mersul la biserică în perioada postcomunistă reprezentând o consecinţă a nevoii unui nou Ceaşescu, înlocuit de Dumnezeu, de la care se aşteaptă în mod pasiv rezolvarea problemelor cotidiene; romanul surpizând România actuală în care oamenii trăiesc într-o confuzie perpetură a valorilor morale, ei aşteptând un iluzoriu salvator,, fiind aflaţi sub influienţa subconştientă a propriei persoane. Este interesant de urmărit de la ce porneşt acţiunea romanului, acesta debutând cu o întrebare adresată doamnei Pelaghia dacă este posibilă sfinţenia de la bloc, răspunsul fiind negativ, Simion unica excepţie, părăsind spaţiul blocului, al profanului a cărui trăsătură definitorie o constituie păcatul; mel mai răspândit dintre acestea fiind reprezentat de falsa imagine pozitivă asupra sinelui nostru, toţi observând defectele celor din jur dar nu şi pe cele personale, acest păcat fiind un edificiu căruia se dedică treptat fiecare personaj al cărţii.

 Titlu: Misterul criptei vrăjite

Autor: Eduardo Mendoza

Editura: Humanitas

Număr de pagini: 204

Anul apariției: 2006

Povestea începe simplu: la un ospiciu, comisarul Flores şi o maică stareţă de la o şcoală de fete stau în biroul doctorului Sugranes. În timpul întâlnirii , protagonistul este înştiinţat de dispariţia misterioasă a unei fete din şcoala măicuţelor care a avut loc în urmă cu 6 ani. Reapariţia fetei i-a mirat  pe toţi mai ales din pricina faptului că tânăra nu avea nicio idee despre ce se întâmplase. De asemenea, în urmă cu câteva zile o altă fată a dispărut în mod la fel de misterios ca şi prima. Capitanul i-a promis protagonistului că îi va da drumul definitiv din ospiciu dacă va reuşi să rezolve misterul aparent imposibil. Acesta acceptă şi porneşte în căutarea fetei dispărute. Pentru aceasta, caracterul central creează o punte de trecere între trecut şi prezent, ceea ce reprezintă cheia de elucidare a dispariţiei.

Romanul scris de Eduardo Mendoza constituie o parodie poliţistă bine structurată având ca centru de interes modul de gândire al unui om eliberat dintr-un ospiciu, acesta reuşind să se adapteze la condiţiile de viaţă pe care le impune noul loc de trai. Romanul accentuează laturile psihicului uman într-o manieră delicată, aproape subtilă, protagonistul al cărui nume nu este dezvăluit pe parcurs păstrându-şi aceleaşi vechi atitudini care îl ajută în rezolvarea marelui mister, în ciuda faptului că ele reprezintă o suită de deprinderi considerate inacceptabile în societatea modernă. Dispariţia fetei reprezintă doar o modalitate de a masca urmărirea evoluţiei unei minţi umane aparent evoluate şi de a identifica un tipar al acesteia. Se observă astfel complexitatea modului de gândire, care din prisma altor personaje este mult prea elaborat, entitatea guvernantă având o metodă de abordare destul de greu de urmărit pe parcursul romanului. Restul personajelor sunt doar uşor schiţate, modul de gândire fiind pus uşor în antiteză cu cel al protagonistului, acest fapt fiind evidenţiat şi de reuşita acestuia în ceea ce priveşte elucidarea misterului acestei dispariţii.

 Recomand acest roman tuturor celor interesaţi de parodii poliţiste cât şi de partea psihologică a unei cărţi, luând în considerare şi celălalt roman tradus al acestuia, care urmează acelaşi tipar şi având acelaşi personaj central: „Labirintul măslinelor”.