În cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT), am reușit să asist la întâlnirea cu scriitorii Sahar Delijani și Gheorghi Gospodinov și să iau oarecum un interviu ultimului menționat.

Credit foto: Ioan Răducea

Î: Dacă Flaubert ar fi citit cartea dumnevoastră ar fi considerat că ați dus la bun sfârșit provocarea de a scrie o carte despre nimic? 

R: În roman există doi Gheorghi Gospodinov, dar în același timp Gheorghi Gospodinov nu sunt eu. Am vrut să surpind în acest roman lucrurile normale, care ni se întâmplă zi de zi și care mie mi se par cele mai importante, cât și detalii pe care nu le putem distinge atât de ușor din cauza faptului că suntem obișnuiți cu ele. Consider că cele mai frumoase clipe se trag tocmai din aceste lucruri normal, aș putea spune chiar banale uneori. 

 Chiar ideea pentru acest roman mi-a venit când stăteam pe acel scaun balansoar pe care l-am precizat de atâtea ori și în roman. Chiar când îl căram prin oraș pentru că îl cumpărasem din ultimele economii, iar salariul meu era destul de mic așa că nu aveam bani și de taxi, am văzut un boschetar pe drum și m-a uimit. Mi-am spus atunci " Cât de ușor e să pierzi totul și să treci granița asta atât de subțire! "

Î: Cam cât din romanul dumneavoastră este constituit din adevăr?

R: Dacă e să o luăm după statistică, aproximativ 73% din roman este adevăr. Și da, am două pisici așa cum am menționat și în roman.

Î: Considerați că toaleta este un mediu propice meditării, așa cum ați lăsat să se înțeleagă?

R: Mi se pare cel mai bun loc pentru citit. Chiar aș sugera înființarea unei mini-biblioteci în toaleta personală. Cu toții avem nevoie de un locușor unde nici Dumnezeu nu poate să se uite. 

În roman este mai mult sensul metaforic, constituind astfel singurul loc din casă în care personajul nostru poate să rămână singur.

Î: Nu am putut să nu observ faptul că personajul feminim din cartea dumneavoastră are același nume ca și cel din romanul lui Flaubert. Este aceasta încă o trimite la "provocarea" acceptată?
R: Da, romanul este plin de momente care fac referire la literatura clasică (istorici și filosofi). Acest roman este într-un fel și un test pentru cititor și testează perspicacitatea fiecăruia, iar se pare că tu ai trecut testul!

Aş dori să precizez că cei care nu au citit Flaubert este destul de greu să-mi înțeleagă romanul în adevăratul lui mediu.

Î: În romanul dumneavoastră sunt 2 personaje cu numele Gheorghi Gospodinov. De ce ați ales acest nume pentru personajele dumneavostră?
R: Omul crede că povestea lui este unică. Eu am ales să le pun numele meu pentru a-mi omorî alter-egoul. 

Personajul principal trece printr-o despărțire, care este un element comun, i se poate întâmpla oricărui om căsătorit. De aceea, el se simte abandoant şi dezvoltă o dorință de a fi în pielea altcuiva. De aceea se împarte în trei Gheorghi Gospodinov şi trăieşte o istorie posibilă plus alte trei paralele. Eu m-am pus în trei ipostaze: cea de boschetar, de grădinar nebun si cea a cititorului care a citit romanul meu şi s-a regăsit în el. Cărțile pe care le citim, le trăim. De exemplu, trei dintre traducătoarele mele în alte limbi au divorțat după puțin timp fupă ce mi-au citit romanul. 

Î: Cum vă surâde ideea unui  roman cu centru în România?

R: Eu cum prind o idee, o scriu pe un carnețel. Spre exemplu, acesta este carnețelul cu numărul 60. Sunt în Iaşi de ieri şi deja am scris 3 pagini jumătate. 

Ultima mea carte este plină de poveşti şi liste, imaginea unor oraşe pline care se golsesc într-o clipită. Pentu mine, scrisul înseamnă capturarea lucrurilor care dispar foarte repede. Viața este compusă tocmai din aceste momente scurte şi de aceea merită trăită. Romanele mele descriu tocmai aceste momente.

Î: Cum vă raportați la această densitate a cuvântului pe care o sugerați în povestea grădinarului nebun? 

R: Eu sunt de fapt acel grădinar nebun. Încerc să găsesc rădăcina răului, acolo unde cuvintele se înmulțesc peste limită. Ştiu o vorbă spusă de un scriitor chinez: 

" Cuvintele sunt plasa care ajută sa prinzi sensul. Iar după ce îl prinzi, nu mai ai nevoie de plasă. " 

Atunci când cuvintele dispar, se instaurează tăcerea tocmai acestui sens. 

Titlu: Un roman Natural

Autor: Gheorghi Gospodinov

Editura: Cartier

Număr de pagini: 145

Un roman despre nimic. Gospodinov a acceptat provocarea lansată de Flaubert și a reușit să scrie un roman fără un fir precis al acțiunii, o carte despre nimic. Aceasta este declanșată de divorțul personajului cu același nume ca și cel al autorului (fiind astfel un alter-ego). Romanul acestuia este foarte fragmentata, fiind practic o înșiruire de povestiri și gânduri, nevând legătură între ele prezentând astfel o mică parte a vieții simple pe care acesta o duce. Cu toate că Gheorghi Gospodinov (personajul) afirmă faptul că nu este afectat de divorț, iar atmosfera cărții tinde să sugereze același lucru, fiecare pasaj al cărții aduce aminte tot de soția sa, Ema (se vede aici altă legătură cu romanul lui Flaubert, Doamna Bovary). Acest personaj este blocat în timp, reîntorcându-se  mereu la gândul soției sale, la balansoarul cumpărat din micul său salariu și la cele două pisici pe care le aveau.

Mi s-a părut o carte destul de interesantă dar greu de urmărit, având în vedere capitolele fără legătură între ele. M-a atras începutul (care reprezintă un vis) și am fost curioasă să aflu ce se întâmplă în roman. AM fost surpinsă să aflu că nu are o acțiune concretă, că e compusă din începuturi, dar acest fapt nu m-a oprit să o citesc în continuare.

 "Ne despărțim. În vis despărțirea e legată doar de părăsirea casei. În cameră totul e împachetat, cutiile de carton sunt aranjate până în tavan și cu toate astea e mult spațiu. Holul și celelalte camere sunt pline de rude - ale mele și ale Emei. Își tot șușotesc ceva, se agită și așteaptă să vadă ce o să facem. Stau cu Ema lângă fereastră. A mai rămas doar să împărțim o grămadă de discuri de gramofon. Dintr-o dată ea scoate din copertă discul de discuri de deasupra și îl aruncă pe geam. Ăsta e al meu, spune. Geamul e închis, dar discul trece prin el ca prin aer. Instinctiv, îl scot pe-al doilea și-l arunc și eu. Discul zboară ca un OZN, se rotește în jurul axului, ca și cum ar merge în gramofon, numai că un pic mai repede. Se aude șuieratul lui. UNdeva, desupra tomberoanelor de gunoi, se îndreaptă amenințător către un porumbel jigătit, care zboară destul de jos. În primul moment, pare că ciocnirea va fi evitată, dar imediat văd cum marginea ascuțită a discului pătrunde moale în gâtul înfofolit. Totul se petrece cu încetinitorul și asta intensifică senzația de groază. Se aud clar câteva tonuri scurte, cât timp discul taie gâtul. Osul ascuțit al gâtlejului porumbelului fluieră o clipă, cât timp traversează discul. Numai începutul melodiei. O șansonetă oarecare. N-mi amintesc. Les parapluiesc de Cherbourg? Oh, Paris? Le cafe de trois colombes? Nu-mi amintesc. Dar o muzică tot s-a auzit. Capul retezat continuă să zboare datorită inerției câțiva metri încă, iar corpul cade ușor în praful din jurul tomberoanelor. Nu există sânge.
 Totul în vis e infinit de simplu. Ema se apleacă și ridică următorul disc. Apoi eu. Ea. Eu. Ea. Fiecare nou disc repetă ce a făcut primul. Trotuarul de sub fereastră e plină de capete de porumbei, cenușii, identice, cu pielița trasă pe ochi.
 Din spatele nostru, la fiecare cap retezat rudele aplaudă. Mița stă pe pervarzul ferestrei și își linge rapace boticul. 
 M-am trezit cu dureri în gât. Inițial am vrut să-i povestesc visul Emei, apoi am renunțat. E doar un vis."

 Am ținut să vă scriu aici începutul pentru că eu consider că dacă începutul acesta nu vă atrage atunci nu cred că vă va plăcea și restulm cărții. Acest fragment care constituie primul capitol, conturează în mare parte atmosfera sobră a romanului. Vă urez lectură plăcută.

Titlu: Simion lifticul

Autor: Petru Cimpoieșu

Editura: Polirom

Număr de pagini: 294

În roman sunt scene cu care putem spune că fiecare dintre noi s-a identificat, căci societatea română actuală a reprezentat „cobaiul” tranziţiei din perioada postdecembristă, pentru scriitor trecerea de la comunism la capitalism fiind marcată de o serie de modificări ale omului obişnuit.

   Simion, cizmarul de la parter, decide într-o zi să se blocheze în lift, ce devine spaţiu al meditaţiei, al abstragerii, claustrării din tot ceea ce presupune grija cotidianului prin rugăciune; liftul oferindu-i un spaţiu de dispersare de societatea înconjurătoare. Mi se pare interesant că în primele zile în care Simion se blochează în lift nimeni nu pare a sesiza lipsa acestuia, fiecare manifestându-şi grija exclusivă faţă de problemele lor; ei observă lipsa funcţionării liftului însă absorbiţi de grijile personale, aflaţi sub influienţa subconştientă a propriei persoane revin la problemele lor. Domnul Elefterie este mult prea ocupat de loterie şi de un potenţial câştig (iminent în viziunea sa personală) pentru a sesiza absenţa unui membru al comunităţii sale, doamna Pelaghia este absorbită de idila cu „domnul al cărui nume îl trecep sub tăcere” dar în paralel este ocupată cu pioşenia, ce nu o împiedică ca pe parcursul zilei să-şi înşele soţul pentru ca noaptea să utilizeze credinţa ca modalitate de împăcare cu sinele, de conciliere a situaţiei în care se află. Putem afirma că viaţa religioasă ocupă un rol însemnat în roman, scriitorul reflectând asupra falsităţii credinţei locuitorilor şi mascaradei aferente. Cimpoieşu prin acest roman despre problemele existenţiale şi zbuciumările sufleteşti ale persoanelor aflate într-o Românie de tranziţie, ce surprinde convulsiile, instabilitatea primilor ani postdecembrişti ce par a se răsfrânge asupra caracterului uman. Finalul cărţii este unul deschis, pentru că romanul ţese şi păstrează până la final o ambiguitate cât priveşte natura timpului spre care se deschide: un timp de final al exodului sau un timp ce precede Apocalipsei, pentru care au devenit imposibile.

  De fapt, ceea ce încearcă a prezenta romanul este tocmai această neînţelegere a trăirii religioase de către români ce trădează superficialitatea acestora, mersul la biserică în perioada postcomunistă reprezentând o consecinţă a nevoii unui nou Ceaşescu, înlocuit de Dumnezeu, de la care se aşteaptă în mod pasiv rezolvarea problemelor cotidiene; romanul surpizând România actuală în care oamenii trăiesc într-o confuzie perpetură a valorilor morale, ei aşteptând un iluzoriu salvator,, fiind aflaţi sub influienţa subconştientă a propriei persoane. Este interesant de urmărit de la ce porneşt acţiunea romanului, acesta debutând cu o întrebare adresată doamnei Pelaghia dacă este posibilă sfinţenia de la bloc, răspunsul fiind negativ, Simion unica excepţie, părăsind spaţiul blocului, al profanului a cărui trăsătură definitorie o constituie păcatul; mel mai răspândit dintre acestea fiind reprezentat de falsa imagine pozitivă asupra sinelui nostru, toţi observând defectele celor din jur dar nu şi pe cele personale, acest păcat fiind un edificiu căruia se dedică treptat fiecare personaj al cărţii.

 Titlu: Misterul criptei vrăjite

Autor: Eduardo Mendoza

Editura: Humanitas

Număr de pagini: 204

Anul apariției: 2006

Povestea începe simplu: la un ospiciu, comisarul Flores şi o maică stareţă de la o şcoală de fete stau în biroul doctorului Sugranes. În timpul întâlnirii , protagonistul este înştiinţat de dispariţia misterioasă a unei fete din şcoala măicuţelor care a avut loc în urmă cu 6 ani. Reapariţia fetei i-a mirat  pe toţi mai ales din pricina faptului că tânăra nu avea nicio idee despre ce se întâmplase. De asemenea, în urmă cu câteva zile o altă fată a dispărut în mod la fel de misterios ca şi prima. Capitanul i-a promis protagonistului că îi va da drumul definitiv din ospiciu dacă va reuşi să rezolve misterul aparent imposibil. Acesta acceptă şi porneşte în căutarea fetei dispărute. Pentru aceasta, caracterul central creează o punte de trecere între trecut şi prezent, ceea ce reprezintă cheia de elucidare a dispariţiei.

Romanul scris de Eduardo Mendoza constituie o parodie poliţistă bine structurată având ca centru de interes modul de gândire al unui om eliberat dintr-un ospiciu, acesta reuşind să se adapteze la condiţiile de viaţă pe care le impune noul loc de trai. Romanul accentuează laturile psihicului uman într-o manieră delicată, aproape subtilă, protagonistul al cărui nume nu este dezvăluit pe parcurs păstrându-şi aceleaşi vechi atitudini care îl ajută în rezolvarea marelui mister, în ciuda faptului că ele reprezintă o suită de deprinderi considerate inacceptabile în societatea modernă. Dispariţia fetei reprezintă doar o modalitate de a masca urmărirea evoluţiei unei minţi umane aparent evoluate şi de a identifica un tipar al acesteia. Se observă astfel complexitatea modului de gândire, care din prisma altor personaje este mult prea elaborat, entitatea guvernantă având o metodă de abordare destul de greu de urmărit pe parcursul romanului. Restul personajelor sunt doar uşor schiţate, modul de gândire fiind pus uşor în antiteză cu cel al protagonistului, acest fapt fiind evidenţiat şi de reuşita acestuia în ceea ce priveşte elucidarea misterului acestei dispariţii.

 Recomand acest roman tuturor celor interesaţi de parodii poliţiste cât şi de partea psihologică a unei cărţi, luând în considerare şi celălalt roman tradus al acestuia, care urmează acelaşi tipar şi având acelaşi personaj central: „Labirintul măslinelor”.